O tinerețe fără regrete (2)

O tinerețe fără regrete (2)

de Xiaowen, orașul Chongqing

În această închisoare demonică, nu eram mai bună decât un câine vagabond în ochii poliției celei rele. Nu doar că m-au abuzat fizic și verbal, dar deseori îmi scotoceau patul și îmi împrăștiau obiectele personale peste tot. De asemenea, de fiecare dată când vreun fel de tulburare socială se întâmpla în lumea de afară, oamenii din închisoare care răspundeau de chestiunile politice veneau după mine și mă interogau cu privirile la părerile mele asupra a ceea ce se întâmplase, iar dacă răspunsul meu nu îi mulțumea, mă criticau constant pentru că urmam calea credinței în Dumnezeu. De fiecare dată când trebuia să înfrunt acest fel de interogare, îmi îngheța inima, neștiind ce fel de complot plănuiseră împotriva mea de această dată. Inima mea întotdeauna se ruga grabnic și Îl chema pe Dumnezeu să mă ajute și să mă călăuzească în aceste momente dificile. Zi după zi, an după an, toate aceste tipuri variate de rele tratamente, exploatare și oprimare au fost un chin dincolo de cuvinte: fiind în fiecare zi copleșită de sarcinile de muncă, sarcinile politice monotone și chinurile bolilor, plus opresiunea mentală pe termen lung, am ajuns în pragul colapsului. Mai ales, a fost o dată când am văzut o deținută de vârstă mijlocie spânzurată de fereastra celulei ei în mijlocul nopții pentru că nu a mai putut suporta mai departe torturile inumane ale poliției rele și o dată când o deținută în vârstă a murit în închisoare deoarece nu a fost tratată de o boală suficient de rapid, iar în acele momente cădeam din nou într-o disperare sufocantă. Din nou, concepeam ideea morții drept o cale de a pune capăt necazurilor mele și simțeam că moartea era cel mai bun mod de a fi liberă. Știam, totuși, că ar fi o trădare a lui Dumnezeu și pur și simplu nu am putut să o fac. Tot ce am putut să fac a fost să îndur toată această durere și să mă supun aranjamentelor și orchestrațiilor lui Dumnezeu. Dar când mă gândeam la sentința mea interminabilă și la faptul că obținerea libertății era atât de departe, într-un viitor nedefinit, simțeam o durere și o disperare indescriptibile și simțeam chiar că nu pot merge mai departe; chiar nu știam cât mai puteam continua așa. De atât de multe ori, tot ce puteam face era să mă strecor sub cearceafurile patului și să suspin în secret în toiul nopții, rugându-mă la Dumnezeu Atotputernic și încredințându-I Lui toate problemele inimii mele. Când eram în cea mai mare durere și mă simțeam cel mai neajutorată, mă gândeam la cuvintele lui Dumnezeu: „Voi, mai ales, ați suferit cu toții persecuții și ați experimentat dificultăți la întoarcerea acasă; suferiți și aveți și gânduri de moarte și lipsa voinței de a trăi. Acestea sunt slăbiciuni ale trupului. […] Nu știi ce face astăzi Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să vă lase trupul să sufere pentru a vă transforma firea. Chiar dacă trupul tău suferă, ai cuvântul lui Dumnezeu și ai binecuvântarea lui Dumnezeu. Nu poți muri chiar dacă vrei: poți să te resemnezi să nu Îl cunoști pe Dumnezeu și să nu obții adevărul dacă mori? Acum este vorba, în principal, doar de faptul că oamenii n-au obținut încă adevărul și nu au viață. Acum, oamenii se află în mijlocul procesului de căutare a mântuirii, astfel că trebuie să sufere puțin în această perioadă. Astăzi toate persoanele din lume sunt încercate: Dumnezeu încă suferă – este corect ca voi să nu suferiți?” („Doar prin urmărirea adevărului poți obține schimbări în firea ta” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au alinat inima tristă și mi-au permis să înțeleg semnificația suferinței. Dumnezeu face acum lucrarea de a schimba firea omului; sunt în continuare stricată și sunt multe otrăvuriale Satanei în mine, deci cum aș putea obține schimbarea și purificarea fără suferință? Durerea este ceva ce ar trebui să sufăr și este ceva ce trebuie să îndur. Când m-am gândit la aceste lucruri, nu am simțit nicio durere, dimpotrivă, am simțit că abilitatea mea de a îndura persecuția și de a îndura să fiu încarcerată pentru credința mea în Dumnezeu și faptul că pot suferi în căutarea mântuirii sunt lucruri de cea mai mare valoare și importanță – această durere pe care o sufeream merita atât de mult osteneala! Fără să fiu conștientă de asta, inima mea s-a îndepărtat de mâhnire, a devenit bucuroasă și am simțit o nevoie irezistibilă de a cânta un imn în inima mea, numit „Suntem norocoși să întâmpinăm venirea lui Dumnezeu”: „Suntem norocoși să întâmpinăm venirea lui Dumnezeu, Îi auzim glasul. Suntem norocoși să întâmpinăm venirea lui Dumnezeu, luăm parte la ospățul Mielului. Suntem norocoși să întâmpinăm venirea lui Dumnezeu, Îl cunoaștem pe Dumnezeu Atotputernic întrupat. Suntem norocoși să întâmpinăm venirea lui Dumnezeu, Îi vedem faptele minunate. Înțelegem tainele vieții omenești, cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic sunt cele mai iubite. […] Cine poate fi mai binecuvântat? Cine poate fi mai norocos? Dumnezeu ne dă adevărul și viața, trebuie să trăim pentru El. Obținem adevărul și vom fi martori ai lui Dumnezeu, pentru a-I răsplăti iubirea Sa” (din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Am cântat acest imn în inima mea iar și iar. Cu cât cântam mai mult, cu atât inima mea devenea mai încurajată și cu cât cântam mai mult, cu atât simțeam că sunt mai puternică și simțeam mai multă bucurie și nu m-am putut abține să depun un jurământ înaintea lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic, Îți mulțumesc pentru consolare și încurajare și pentru că m-ai făcut să am credință și curajul de a trăi. Tu mă faci să simt că Tu ești cu adevărat Domnul vieții mele, puterea vieții mele. Deși am căzut în cuibul diavolilor, nu sunt singură, pentru că Tu ești mereu cu mine pe când trec prin aceste zile întunecate, dându-mi iar și iar credință și puterea de a trăi. O, Dumnezeule, presupunând că într-o zi voi părăsi acest loc și voi putea să trăiesc liberă, eu tot îmi voi face datoria. Nu Îți voi mai cauza mâhnire, nici nu voi mai face vreun plan pentru mine. O, Dumnezeule, indiferent de cât de dureroase sau de dificile vor fi zilele ce vor urma, eu îmi doresc să mă bazez pe Tine și să trăiesc cu tărie!”

În timp ce eram în închisoare, mă gândeam adesea la zilele petrecute cu frații mei și cu surorile mele – ce vremuri minunate au fost! Toată lumea era fericită și râdea. Au fost și dispute, dar totul a devenit o frumoasă amintire pentru mine. De fiecare dată când mă gândeam cum obișnuiam să fiu neglijentă cu datoriile mele, mă simțeam atât de vinovată și îndatorată; gândindu-mă la cum am avut dispute cu frații mei și surorile mele datorită firii mele arogante, mă simțeam extrem de tristă și plină de remușcări. În momente ca acestea, eram într-un potop de lacrimi și cântam un imn în secret în inima mea: „În toți acești ani de credință doar m-am desfătat cu binecuvântările lui Dumnezeu, nu am pus adevărul în practică. Am risipit acest timp și nu am dobândit adevărul, tot ce am sunt regrete. […] Atâta nesupunere, atâta stricăciune, cum pot fi în stare de a-L iubi pe Dumnezeu? Spun că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar nu am fost credincios, nu am realitatea adevărului. Astăzi îmi răscumpăr datoriile trecutului, o iau de la început plin de credință. Dumnezeu mi-a dat această șansă, din nou blând, vreau să fac alegerea încă odată. Voi prețui prezentul, voi da tot ce am, îmi voi împlini datoria de a-L satisface pe Dumnezeu. Dumnezeu simte îngrijorare, El anticipează. Nu pot să Îl dezamăgesc din nou. Îi voi fi mereu credincios lui Dumnezeu” („Sunt atât de plin de remușcări” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). În mijlocul acestei dureri și a reproșului de sine, deseori mă rugam în inima mea lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Îți datorez cu adevărat atât de mult. Dacă îmi vei permite, aș dori să caut să Te iubesc și, după ce voi ieși din închisoare, aș dori să îmi fac datoria în continuare. Îmi doresc să o iau de la capăt și să mă revanșez pentru datoriile anterioare!” În timpul zilelor mele din închisoare, mi-au lipsit cu adevărat frații și surorile de care mă apropiasem atât de mult și chiar doream să îi văd. Însă eram în captivitate în această închisoare demonică, astfel că această dorință nu era nimic mai mult decât o dorință fantezistă. Totuși îi vedeam adesea pe frații mei și pe surorile mele în vise, visând că eram împreună citind cuvintele lui Dumnezeu și părtășind adevărul, atât de fericiți, atât de veseli…

Când a fost cutremurul Wenchuan în 2008, închisoarea în care eram reținuți a fost de asemenea zgâlțâită și eu am fost chiar ultima care a evacuat premisele. Replicile au continuat zile întregi și atât deținuții cât și gardienii erau cu toții terifiați și în stare de alarmă toată ziua. Dar în inima mea mă simțeam extrem de calmă și sigură, pentru că eu știam că era o împlinire a cuvintelor lui Dumnezeu, era focul mâniei lui Dumnezeu care se abătuse și îi pedepsise pe cei ce I se împotriveau lui Dumnezeu pe pământ. Acest cutremur a fost cel mai mare din ultima sută de ani, iar în timpul acesta cuvintele lui Dumnezeu îmi protejau mereu inima. Credeam că viața și moartea sunt în mâinile lui Dumnezeu și că, indiferent de ce ar fi făcut Dumnezeu, eu aveam să fiu mereu dornică să mă supun orchestrațiilor și aranjamentelor lui Dumnezeu. Singurul lucru care mă întrista, totuși, era că dacă aș fi murit nu aș mai fi avut șansa să îmi fac datoria față de Creator, nu aș mai fi avut șansa să răsplătesc iubirea lui Dumnezeu și nu aș mai fi putut să îmi văd frații și surorile. Îngrijorarea mea nu era, totuși, necesară. Dumnezeu era mereu cu mine, dându-mi cea mai mare protecție, permițându-mi să scap de moarte în timpul marelui cutremur și să continui să trăiesc întreagă și nevătămată.

În ianuarie 2011, am obținut o eliberare timpurie și viața mea de rob din pușcărie a ajuns în sfârșit la final. Obținându-mi libertatea, inima mea s-a simțit incredibil de încântată: „Mă pot întoarce din nou la biserică! Pot fi din nou cu frații mei și surorile mele!” Eram atât de încântată, chiar nu era niciun mod de a o descrie în cuvinte. Ceea ce nu am anticipat a fost că, odată întoarsă acasă, fiica mea nu m-a recunoscut, iar atât rudele cât și prietenii s-au uitat chiorâș la mine, s-au ascuns de mine și nu au vrut să aibă nimic de a face cu mine. Nimeni din jur nu m-a înțeles și nu m-a putut accepta. Deși în acel moment nu mai eram supusă relelor tratamente și chinului închisorii, totuși, faptul că am avut parte de o primire rece, că am fost ridiculizată și respinsă a fost chiar mai greu de îndurat; am devenit slabă. Nu m-am putut abține să nu îmi reamintesc trecutul: abia împlinisem 31 de ani în anul în care am fost trimisă în închisoare, iar când am ieșit din închisoare aveam deja 39. Petrecusem opt ierni și șapte veri în închisoare. De atât de multe ori, când mă simțeam singură și neputincioasă, Dumnezeu a orchestrat oamenii, evenimentele și lucrurile să mă ajute; de atât de multe ori când eram îndurerată și disperată, Dumnezeu Și-a folosit cuvintele pentru a mă alina; de atât de multe ori, când mi-am dorit să mor, Dumnezeu mi-a dat putere și mi-a dat curajul de a continua să trăiesc. În timpul acestor ani nesfârșiți, dureroși, Dumnezeu a fost Cel Care m-a călăuzit pas cu pas prin valea morții și mi-a permis să trăiesc în continuare cu tenacitate. Și iată-mă înfruntând un pic de suferință și devenind supărată și slabă, mâhnind pe Dumnezeu – eram cu adevărat o persoană meschină, slabă, nefolositoare și atât de nerecunoscătoare! Gândindu-mă la asta, m-am condamnat mult și nu m-am putut abține să nu mă gândesc la jurământul pe care I l-am făcut lui Dumnezeu în închisoare: „Presupunând că într-o zi voi părăsi acest loc și voi putea să trăiesc liberă, eu tot îmi voi face datoria. Nu Îți voi mai cauza mâhnire, nici nu voi mai face vreun plan pentru mine.” Gândindu-mă la acest jurământ și amintindu-mi momentul în care I-am făcut acest jurământ lui Dumnezeu, lacrimi mi-au încețoșat privirea și am început să cânt un imn încet: „Eu însumi sunt dispus să-L caut pe Dumnezeu și să-L urmez. Acum Dumnezeu vrea să mă abandoneze, dar eu tot vreau să-L urmez. Indiferent dacă El mă vrea sau nu, eu voi continua să-L iubesc și, în cele din urmă, trebuie să-L câștig. Îmi ofer inima lui Dumnezeu și, orice ar face El, Îl voi urma toată viața mea. Indiferent ce se va întâmpla, trebuie să-L iubesc pe Dumnezeu și trebuie să-L câștig; nu voi avea odihnă până ce nu-L voi fi câștigat” („Sunt hotărât să-L iubesc pe Dumnezeu” din Urmați Mielul și cântați cântări noi).

După ce am petrecut ceva timp în închinăciuni spirituale și făcând ajustări, sub luminarea și călăuzirea lui Dumnezeu, am lăsat în urmă foarte repede negativitatea și m-am aruncat din nou în a îmi face datoria.

Deși mi-am petrecut cei mai buni ani ai tinereții în închisoare, în timpul acestor șapte ani și patru luni am putut să sufăr pentru credința mea în Dumnezeu și nu am absolut niciun regret. Deoarece am ajuns să înțeleg ceva adevăr și am experimentat iubirea lui Dumnezeu, simt că răbdarea acestei dureri a avut semnificație și valoare, că asta a fost excepționala preamărire și bunătate a lui Dumnezeu pentru mine și favoarea specială a lui Dumnezeu pentru mine. Chiar dacă prietenii și rudele nu mă înțeleg și fiica mea nu mă recunoaște, totuși nimic și nimeni nu poate distruge relația mea cu Dumnezeu; nici măcar moartea nu mă poate despărți de El.

„Dragoste pură fără pată” a fost imnul pe care am iubit cel mai mult să îl cânt în închisoare, iar astăzi vreau să îmi închin cea mai pură iubire lui Dumnezeu prin acțiune concretă!

Note de subsol:

1. „Căpetenia tuturor relelor” se referă la bătrânul diavol. Expresia sugerează neplăcere extremă.

Sursa: Biserica lui Dumnezeu Atotputernic