Avertizarea lui Iahve Dumnezeu ajunge la niniviteni
Să trecem la al doilea pasaj, la al treilea capitol din Cartea lui Iona: „Iona a început să meargă prin cetate cale de o zi. El striga: «Încă patruzeci de zile și Ninive va fi distrusă!»” Acestea sunt cuvintele pe care Dumnezeu i le-a transmis direct lui Iona pentru a le spune ninivitenilor. Acestea sunt, firește, cuvintele pe care Iahve Dumnezeu a dorit să le spună ninivitenilor. Aceste cuvinte le indică oamenilor faptul că Dumnezeu a început să deteste și să urască oamenii orașului deoarece răutatea lor ajunsese la ochii lui Dumnezeu și, astfel, El dorea să distrugă acest oraș. Totuși, înainte ca Dumnezeu să distrugă orașul, El avea să facă un anunț ninivitenilor și avea să le ofere, simultan, oportunitatea de a se căi pentru răutatea lor și de a o lua de la capăt. Această oportunitate avea să dureze patruzeci de zile. Cu alte cuvinte, dacă oamenii din oraș nu se căiau, nu-și recunoșteau păcatele și nu se aruncau înaintea lui Iahve Dumnezeu în decurs de patruzeci de zile, Dumnezeu avea să distrugă orașul așa cum a făcut cu Sodoma. Asta a fost ceea ce Iahve Dumnezeu a dorit să le spună oamenilor din Ninive. În mod clar, nu a fost o simplă declarație. Nu numai că a transmis mânia lui Iahve Dumnezeu, ci a transmis și atitudinea Sa față de niniviteni; în același timp, această simplă declarație a slujit, de asemenea, drept avertizare solemnă față de oamenii care trăiau în oraș. Această avertizare le-a spus că faptele lor rele le câștigaseră ura lui Iahve Dumnezeu și le-a spus că faptele lor rele îi vor aduce curând la un pas de propria lor anihilare; de aceea, viețile tuturor din Ninive erau în pericol iminent.
Puternicul contrast dintre reacția celor din Ninive și reacția celor din Sodoma față de avertizarea lui Iahve Dumnezeu
Ce înseamnă a fi dărâmat? În termeni familiari, înseamnă a dispărea. Dar în ce mod? Cine putea face un întreg oraș să se dărâme? Omului îi este imposibil să facă un asemenea lucru, desigur. Acești oameni nu erau proști; de îndată ce au auzit această declarație, ei au înțeles. Știau că venise de la Dumnezeu; știau că Dumnezeu avea să-Și îndeplinească lucrarea; știau că răutatea lor Îl înfuriase pe Iahve Dumnezeu și adusese mânia Sa asupra lor, încât curând aveau să fie distruși împreună cu orașul lor. Cum s-au comportat oamenii din oraș după ce au ascultat avertizarea lui Iahve Dumnezeu? Biblia descrie amănunțit modul în care au reacționat acești oameni, de la regele lor până la omul obișnuit. După cum este consemnat în Scripturi: „Atunci oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post și s-au îmbrăcat cu saci, de la cel mai mare până la cel mai mic. Când această veste a ajuns la regele din Ninive, acesta s-a ridicat de pe tronul său, și-a dat jos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac și s-a așezat în cenușă. El a trimis să se vestească în Ninive: Din porunca regelui și a nobililor săi, se cer următoarele: «Nici un om și nici un animal, nici din cireadă, nici din turmă, să nu guste nimic, să nu pască și să nu bea apă deloc! Oamenii și vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu și să se întoarcă de la calea lor cea rea și de la violența lor, de care le sunt pline mâinile! […]»”
După ce au auzit declarația lui Iahve Dumnezeu, oamenii din Ninive au afișat o atitudine complet opusă față de cea a oamenilor din Sodoma – oamenii din Sodoma I s-au opus în mod deschis lui Dumnezeu, avansând din rău în mai rău, dar ninivitenii, după ce au auzit aceste cuvinte, nu au ignorat chestiunea, nici nu s-au împotrivit; în schimb, L-au crezut pe Dumnezeu și au declarat o perioadă de post. La ce se referă „crezut” aici? Cuvântul însuși sugerează credință și supunere. Dacă utilizăm comportamentul actual al ninivitenilor pentru a explica acest cuvânt, înseamnă că ei au crezut că Dumnezeu poate și va face precum a zis și că erau dispuși să se căiască. Oamenii din Ninive au simțit frică în fața dezastrului iminent? A fost credința lor cea care le-a pus frica în inimi. Ei bine, ce putem utiliza pentru a dovedi credința și frica ninivitenilor? Este așa cum spune Biblia: „și au proclamat post și s-au îmbrăcat cu pânză de sac, de la cel mai mare până la cel mai mic dintre ei.” Asta înseamnă că ninivitenii au crezut cu adevărat și că din această convingere a venit frica, ceea ce a dus apoi la post și la îmbrăcarea cu pânză de sac. Acesta este modul în care și-au arătat începutul căinței lor. Într-un contrast total cu oamenii din Sodoma, nu numai că ninivitenii nu I s-au opus lui Dumnezeu, ei și-au și arătat clar căința prin comportamentul și acțiunile lor. Desigur, aceasta nu s-a aplicat doar oamenilor obișnuiți din Ninive; regele lor nu a făcut excepție.
Căința regelui din Ninive câștigă lauda lui Iahve Dumnezeu
Când regele din Ninive a auzit aceste vești, s-a ridicat de pe tron, și-a dat jos haina, s-a îmbrăcat în pânză de sac și a stat în cenușă. Apoi, a proclamat că nimeni din oraș nu va avea voie să guste nimic și că nici animalele, mieii sau boii nu vor pășuna sau bea apă. Atât omul, cât și animalele aveau să se îmbrace cu pânză de sac; oamenii aveau să Îl implore cu toată convingerea pe Dumnezeu. Regele a declarat, de asemenea, că fiecare dintre ei avea să se îndepărteze de căile sale rele și să abandoneze violența din mâinile sale. Judecând după această serie de fapte, regele din Ninive și-a demonstrat căința sinceră. Această serie de acțiuni pe care el le-a întreprins – ridicarea de pe tron, aruncarea hainei de rege, purtarea sacului și așezarea în cenușă – le spune oamenilor că regele din Ninive și-a dat deoparte statutul regal și a purtat pânză de sac, împreună cu oamenii obișnuiți. Asta înseamnă că regele din Ninive nu și-a ocupat funcția regală pentru a continua pe calea cea rea sau violența din mâinile sale după auzirea anunțului din partea lui Iahve Dumnezeu; mai degrabă, el a lăsat deoparte autoritatea pe care o deținea și s-a căit înaintea lui Iahve Dumnezeu. În acest moment, regele din Ninive nu se căia ca rege; el venise înaintea lui Dumnezeu să își mărturisească și să se căiască pentru păcatele sale ca un supus obișnuit al lui Dumnezeu. Pe lângă acestea, a și spus întregului oraș să se mărturisească și să se căiască de păcate înaintea lui Iahve Dumnezeu în aceeași manieră ca el; în plus, el avea un plan specific al modului prin care să facă acest lucru, așa cum este arătat în Scriptură: „Nici un om și nici un animal, nici din cireadă, nici din turmă, să nu guste nimic, să nu pască și să nu bea apă deloc! […] să strige cu putere către Dumnezeu și să se întoarcă de la calea lor cea rea și de la violența lor, de care le sunt pline mâinile!” Din postura de conducător al orașului, regele din Ninive avea putere și statut suprem și putea face tot ce voia. Când s-a confruntat cu anunțul lui Iahve Dumnezeu, el ar fi putut să ignore chestiunea sau să se căiască și să își mărturisească doar el păcatele; el ar fi putut să ignore complet dacă oamenii din oraș alegeau sau nu să se căiască. Cu toate acestea, regele din Ninive nu a făcut asta deloc. Nu numai că s-a ridicat de pe tron, a purtat pânză de sac și cenușă și și-a mărturisit și s-a căit de păcatele sale înaintea lui Iahve Dumnezeu, el a și ordonat tuturor oamenilor și animalelor din oraș să facă același lucru. El chiar le-a ordonat oamenilor să „plângă din inimă în fața lui Dumnezeu.” Prin această serie de acțiuni, regele din Ninive a realizat cu adevărat ceea ce ar trebui să facă un conducător; seria lui de acțiuni este una care era dificil de realizat pentru orice rege din istoria omenească și, de asemenea, una pe care nimeni nu a realizat-o. Aceste acțiuni pot fi numite acțiuni fără precedent în istoria umană; sunt demne de a fi atât comemorate, cât și imitate de omenire. De la apariția omului, fiecare rege își condusese supușii spre a se împotrivi și a I se opune lui Dumnezeu. Nimeni nu își condusese vreodată supușii spre a-L implora pe Dumnezeu cu scopul de a căuta răscumpărare pentru răutatea lor, de a primi absolvirea lui Iahve Dumnezeu și de a evita pedeapsa iminentă. Regele din Ninive, totuși, a putut să își conducă supușii spre a se întoarce la Dumnezeu, a-și părăsi căile rele și a abandona violența din mâinile lor. În plus, a putut și să-și lase la o parte tronul și, în schimb, Iahve Dumnezeu S-a întors și S-a căit și Și-a retras mânia, permițându-le oamenilor din oraș să supraviețuiască, și ferindu-i de distrugere. Acțiunile regelui pot fi numite doar un miracol rar în istoria umană; pot fi numite chiar model al unei omeniri corupte ce se mărturisește și se căiește de păcatele sale înaintea lui Dumnezeu.
Voi folosi din nou metoda de a vă spune o poveste pe care să o ascultați, cu toții, în liniște și să vă gândiți la ceea ce vorbesc. După ce voi termina povestirea, vă voi pune câteva întrebări pentru a vedea cât de mult ați învățat. Personajele principale din această povestire sunt un munte mare, un pârâu mic, un vânt aspru și un val gigantic.
Povestirea 2. Un munte mare, un pârâu mic, un vânt aspru și un val gigantic
A fost odată un pârâu mic care cotea înainte și înapoi, ajungând în cele din urmă la poalele unui munte mare. Muntele bloca drumul micuțului pârâu, așa că pârâul a rugat muntele cu vocea sa mică și slabă: „Te rog, lasă-mă să trec, stai în calea mea și îmi blochezi drumul înainte.” Muntele atunci întrebă: „Unde te îndrepți?” La care micuțul pârâu răspunse: „Îmi caut casa.” Muntele spuse: „Bine, dă-i drumul și treci peste mine!” Dar deoarece micul pârâu era prea slab și prea tânăr, nu avea cum să curgă peste un munte atât de mare, așa că nu avu altă posibilitate decât să tot curgă la poalele muntelui…
Un vânt aspru bătu, cărând cu el nisip și praf până unde era muntele. Vântul urlă la munte: „Lasă-mă să trec!” Muntele întrebă: „Unde te duci?” Vântul urlă înapoi: „Vreau să mă duc în partea aceea a muntelui.” Muntele zise: „Bine, dacă poți să treci prin mijloc te poți duce!” Vântul cel aspru urlă încoace și încolo, dar indiferent cât de furios bătea, nu putu trece prin mijlocul muntelui. Vântul obosi și se opri să se odihnească. Așa că pe partea aceea a muntelui bătea neregulat doar un vânt slab, ceea ce îi mulțumi pe oamenii de acolo. Așa îi saluta muntele pe oameni…
Pe țărm, stropii oceanului se izbeau ușor de recif. Deodată, apăru un val gigantic și mugi pe calea sa către munte. „Dă-te la o parte!” strigă valul gigantic. Muntele întrebă: „Unde te duci?” Marele val nu se opri și continuă să crească pe când răspundea: „Îmi extind teritoriul și vreau să îmi întind brațele un pic.” Muntele zise: „Bine, dacă poți să treci peste creasta mea, îți voi ceda drumul.” Marele val se dădu un pic în spate și apoi se ridică din nou spre munte. Dar indiferent de cât de mult încerca, nu reușea să treacă peste munte. Nu avu de ales decât să se retragă încetișor de unde venise…
De-a lungul secolelor, micul pârâu se scurse încet în jurul poalelor muntelui. Urmând cursul pe care muntele îl făcuse, micuțul pârâu ajunse înapoi acasă; se uni cu râul și se vărsă în mare. Sub îngrijirea muntelui, micuțul pârâu nu se pierdu niciodată. Micuțul pârâu și marele munte se bazau unul pe altul, se înfrânau unul pe altul și depindeau unul de celălalt.
De-a lungul secolelor, vântul aspru nu și-a schimbat obiceiul de a urla către munte. Vântul aspru a suflat mari vârtejuri de nisip când a „vizitat” muntele, așa cum făcuse înainte. A amenințat muntele, dar niciodată nu a răzbătut prin mijlocul lui. Vântul cel aspru și marele munte s-au bazat unul pe altul, s-au înfrânat unul pe altul și au depins unul de celălalt.
De-a lungul secolelor, valul gigantic nu s-a odihnit nici el și niciodată nu s-a oprit din înaintare. Urla și se urca din nou și din nou pe munte, dar muntele nu s-a clintit un centimetru. Muntele veghea marea și astfel creaturile mării s-au înmulțit și s-au dezvoltat. Valul gigantic și muntele cel mare s-au bazat unul pe altul, s-au înfrânat unul pe altul și au depins unul de altul.
Povestirea s-a sfârșit. În primul rând, ce puteți să îmi spuneți despre această povestire, care a fost conținutul principal? Mai întâi a fost muntele, apoi ce? (Un mic pârâu, un vânt aspru și un val gigantic.) Ce s-a întâmplat în prima parte cu micul pârâu și cu marele munte? De ce vorbim despre marele munte și micul pârâu? (Pentru că muntele a protejat pârâul, acesta nu s-a pierdut niciodată. S-au bazat unul pe altul.) Ce ziceți, muntele a protejat sau a obstrucționat micuțul pârâu? (L-a protejat.) Putea să îl fi obstrucționat? Muntele și micul pârâu erau împreună; a protejat pârâul și totodată a fost și o obstrucție. Muntele a protejat pârâul ca să se poată vărsa în râu, dar totodată l-a ținut să nu curgă peste tot unde putea inunda și putea fi dezastruos pentru oameni. Este acesta principala idee a acestei secțiuni? (Da.) Protecția muntelui asupra pârâului și modul în care a acționat ca o barieră a păzit casele oamenilor. Apoi avem micul pârâu reunindu-se cu râul la poalele muntelui și, mai târziu, curgând înspre mare; nu este aceasta necesitatea micului pârâu? Când pârâul s-a vărsat în râu și apoi în mare, pe ce se baza? Nu se baza pe munte? Se baza pe protecția muntelui și pe munte să acționeze ca o barieră; este aceasta ideea principală? (Da.) Vedeți importanța munților pentru apă în acest caz? (Da.) Este important? (Da.) A avut Dumnezeu scopul Lui când a făcut munții și înalți și joși? A avut un scop, corect? Aceasta este doar o mică parte a povestirii și dintr-un mic pârâu și un mare munte putem să vedem valoarea și semnificația acestor două lucruri în crearea lor de către Dumnezeu. De asemenea, putem vedea înțelepciunea și scopul Lui în modul în care El stăpânește aceste două lucruri. Nu este așa?
Despre ce e vorba în a doua parte a povestirii? (Un vânt aspru și marele munte.) Este vântul un lucru bun? (Da.) Nu neapărat, deoarece uneori, dacă vântul este prea puternic, poate să fie dezastruos. Cum te-ai simți dacă ar trebui să stai afară în vântul aspru? Ar depinde de cât de puternic este, corect? Dacă este o briză ușoară sau dacă este un vânt de categoria 3 sau 4, atunci ar fi încă tolerabil, o persoană ar avea cel mult probleme să își țină ochii deschiși. Dar ai putea să te descurci dacă vântul ar fi suficient de puternic încât să devină o tornadă? Nu ai fi în stare să reziști. Așadar, este greșit ca oamenii să spună că vântul este mereu bun sau că este rău întotdeauna, deoarece depinde de cât de puternic este vântul. Așadar, care este folosința muntelui aici? Nu cumva este ca un filtru pentru vânt? Muntele ia vântul aspru și îl reduce la ce? (La o briză ușoară.) Majoritatea oamenilor l-au putut atinge și simți în mediul în care trăiau – a fost un vânt aspru sau o briză ușoară cea pe care au simțit-o? (O briză ușoară.) Nu este acesta unul din scopurile pentru care Dumnezeu a creat munții? Nu a fost aceasta intenția Sa? Cum ar fi ca oamenii să trăiască într-un mediu în care vântul aspru să sufle fragmente de nisip fără ca nimic să îl blocheze sau să-l filtreze? Dacă ar arunca nisip și pietre de jur împrejur, ar mai putea oamenii să trăiască pe pământ? Unii oameni ar putea fi loviți în cap de pietre care zboară sau alții ar putea avea nisip în ochi și nu ar mai putea să vadă. Oamenii ar putea fi luați pe sus sau vântul ar putea să bată atât de tare încât să nu mai poată sta în picioare. Casele ar fi distruse și s-ar întâmpla tot felul de dezastre. Are vântul aspru valoare? (Da.) Ce valoare este aceasta? Când am spus că e rău, oamenii ar putea simți că nu are valoare, dar este adevărat acest lucru? Transformarea lui într-o briză nu are valoare? De ce au nevoie oamenii mai mult când e umiditate sau sufocant? Au nevoie de o briză ușoară care să sufle ușor peste ei, pentru a le răcori și limpezi capetele, pentru a le ascuți gândirea, pentru a le repara și îmbunătăți starea de spirit. De exemplu, voi toți stați într-o încăpere cu mulți alți oameni și aerul e încărcat, de ce ați avea nevoie cel mai mult? (De o mică briză.) În locurile unde aerul este tulbure și plin de murdărie, acesta poate încetini gândirea unei persoane, îi reduce fluxul sanguin și o poate face să aibă capul mai puțin limpede. Totuși, aerul ar deveni proaspăt dacă ar avea cum să se miște și să circule, iar oamenii se vor simți mult mai bine. Chiar dacă micul pârâu sau vântul cel aspru pot deveni un dezastru, cât timp muntele este acolo, acesta îi va transforma în lucruri care, realmente, aduc un beneficiu oamenilor; nu este corect?
Despre ce este vorba în a treia parte a povestirii? (Marele munte și valul imens.) Marele munte și valul imens. Cadrul aici este un munte lângă mare, unde putem vedea muntele, oceanul împroșcând și de asemenea un val imens. Ce este muntele pentru val în acest caz? (Un protector și un filtru.) Este și protector și filtru. Scopul protejării este acela de a opri această parte a mării de la dispariție, astfel încât creaturilor ce trăiesc în ea să le meargă bine. Ca filtru, muntele ține apa mării – acest corp de apă – să nu se reverse și să producă un dezastru care ar afecta și distruge casele oamenilor. Așadar, putem spune că muntele este și filtru și protector.
Aceasta arată semnificația sprijinului reciproc dintre munte și pârâu, dintre munte și vântul aspru și dintre munte și valul imens și felul în care se înfrânează unul pe altul și se bazează unul pe altul, lucruri despre care am vorbit. Există o regulă și o lege ce guvernează supraviețuirea acestor lucruri create de Dumnezeu. Puteți vedea ce a făcut Dumnezeu din ceea ce s-a întâmplat în povestire? A creat Dumnezeu universul și a ignorat apoi ce s-a întâmplat după? Le-a dat El reguli și a conceput modurile în care acestea să funcționeze și le-a ignorat după aceea? Asta s-a întâmplat? (Nu.) Cum este atunci? (Dumnezeu deține controlul.) Dumnezeu deține în continuare controlul asupra apei, vântului și valurilor. Nu le lasă să o ia razna, după cum nu le lasă să strice sau să distrugă casele oamenilor, și de aceea oamenii pot continua să trăiască și să prospere pe această bucată de pământ. Ceea ce înseamnă că Dumnezeu deja plănuise regulile existenței când a făcut universul. Când Dumnezeu a făcut aceste lucruri, El S-a asigurat că aveau să aducă foloase umanității și le-a și controlat, astfel încât să nu fie problematice sau dezastruoase pentru omenire. Dacă ele nu ar fi gestionate de Dumnezeu nu ar curge apele peste tot? Nu ar sufla vântul peste tot locul? Urmează acestea regulile? Dacă Dumnezeu nu le-ar gestiona, atunci ele nu ar mai fi guvernate de nicio regulă și vântul ar urla și apele s-ar ridica și ar curge peste tot. Dacă valul imens ar fi fost mai înalt decât muntele, atunci acea parte a mării ar mai fi putut exista? Marea nu ar mai fi putut exista. Dacă muntele nu ar fi mai înalt decât valul, aria aceea de mare nu ar mai exista, iar muntele și-ar pierde valoarea și semnificația.
Vedeți înțelepciunea lui Dumnezeu în aceste două povestiri? (Da.) Dumnezeu a creat universul și El este Domnul acestuia; El este responsabil pentru acesta și El îi asigură cele necesare în timp ce urmărește fiecare cuvânt și acțiune. El, de asemenea, supraveghează fiecare colț al vieții omenești. Așadar, Dumnezeu a creat universul, iar semnificația și valoarea fiecărui lucru, ca și funcția acestuia, natura lui și regulile de supraviețuire sunt clar cunoscute Lui ca propria Sa palmă. Dumnezeu a creat universul; credeți că El trebuie să cerceteze aceste reguli ce guvernează universul? Are Dumnezeu nevoie să citească din cunoașterea umană sau din știință pentru a o cerceta și înțelege? (Nu.) Este cineva din toată omenirea care are o erudiție atât de extinsă și o înțelepciune atât de vastă încât să înțeleagă toate lucrurile precum le înțelege Dumnezeu? Nu există. Corect? Există astronomi sau biologi care înțeleg cu adevărat cum trăiesc și cresc toate lucrurile? Pot ei înțelege cu adevărat valoarea existenței fiecărui lucru? (Nu pot.) De ce? Toate lucrurile au fost create de Dumnezeu și nu are importanță cât de profund studiază omenirea această cunoaștere sau cât de mult se străduiește să o învețe, nu vor putea niciodată să priceapă taina și scopul pentru care Dumnezeu a creat toate lucrurile, nu-i așa? (Da.) Discutând acest lucru până acum, simțiți că aveți o înțelegere parțială a expresiei „Dumnezeu este sursa vieții tuturor lucrurilor”? (Da.) Știam că atunci când aveam să discut acest subiect, mulți oameni se vor gândi imediat la cum Dumnezeu este adevărul și la cum cuvântul Lui se îngrijește de noi, dar ei se vor gândi la asta doar la acest nivel. Unii vor simți chiar că asigurarea de către Dumnezeu a celor necesare vieții omenești, că asigurarea hranei celei de toate zilele și a băuturii și a tuturor necesităților zilnice nu contează ca îngrijire a omului. Nu simt unii așa? Nu este intenția lui Dumnezeu foarte clară în modul în care El a creat totul, astfel încât omenirea să existe și să trăiască normal? Dumnezeu menține mediul înconjurător în care trăiesc oamenii și asigură toate lucrurile de care are nevoie această omenire. Mai mult, El gestionează și stăpânește toate lucrurile. Toate acestea îi permit omenirii să trăiască și să prospere normal; este modul prin care Dumnezeu Se îngrijește de toate lucrurile și de omenire. Nu trebuie ca oamenii să recunoască și să înțeleagă aceste lucruri? Poate unii ar putea spune: „Acest subiect este prea îndepărtat de cunoașterea noastră asupra adevăratului Dumnezeu Însuși și noi nu vrem să știm asta, deoarece omul nu poate trăi doar cu pâine ci, în schimb, trăiește prin cuvântul lui Dumnezeu.” Este corect? (Nu.) Ce e greșit aici? Poți avea o înțelegere completă a lui Dumnezeu dacă cunoști doar ceea ce a spus Dumnezeu? Dacă doar accepți lucrarea Lui și judecata și mustrarea Lui, vei avea o înțelegere completă a lui Dumnezeu? Dacă cunoști doar o mică parte a firii lui Dumnezeu, o mică parte a autorității lui Dumnezeu, este de ajuns pentru a atinge o înțelegere a lui Dumnezeu, nu? (Nu.) Acțiunile lui Dumnezeu încep cu creația universului și continuă și azi, unde acțiunile Lui sunt evidente tot timpul și în orice clipă. Dacă oamenii cred că Dumnezeu există doar pentru că El a ales unii oameni asupra cărora lucrează pentru a-i mântui, și dacă ei cred că alte lucruri nu Îl implică pe Dumnezeu, autoritatea Lui, statutul Lui și acțiunile Lui, poate fi aceasta considerată o adevărată cunoaștere a lui Dumnezeu? Oamenii care au o așa-zisă cunoaștere a lui Dumnezeu – care este bazată pe o viziune unilaterală că Dumnezeu este limitat doar la un grup de oameni. Este aceasta o adevărată cunoaștere a lui Dumnezeu? Nu cumva acești oameni cu genul acesta de cunoaștere a lui Dumnezeu neagă creația Sa a tuturor lucrurilor și stăpânirea Sa asupra lor? Unii oameni nu vor să recunoască asta și poate că își spun: „Nu văd stăpânirea lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor, este ceva prea îndepărtat de mine și nu vreau să înțeleg. Dumnezeu face ce vrea El și asta nu are nimic de-a face cu mine. Eu sunt doar preocupat să accept conducerea lui Dumnezeu și a cuvântului Său și voi fi desăvârșit și voi fi mântuit de către Dumnezeu. Voi fi atent doar la lucrurile acestea, dar nu voi încerca să înțeleg altceva sau nu mă voi gândi la asta. Indiferent de ce reguli a făcut Dumnezeu când a creat toate lucrurile sau indiferent ce face Dumnezeu pentru a Se îngriji de ele și pentru omenire nu are legătură cu mine.” Ce este cu modul acesta de a vorbi? Nu este complet rușinos? Sunt printre voi persoane care gândesc așa? Știu că există o majoritate care gândește în felul acesta, chiar dacă voi nu spuneți asta. Acest tip de persoane conformiste ar putea folosi așa-zisul lor punct de vedere spiritual în modul în care văd totul. Vor să Îl limiteze pe Dumnezeu la Biblie, să Îl limiteze pe Dumnezeu la cuvintele care au fost rostite și să Îl limiteze pe Dumnezeu doar la cuvântul literal scris. Nu vor să știe mai mult despre Dumnezeu și nu doresc ca Dumnezeu să acorde mai multă atenție realizării altor lucruri. Acest tip de gândire este copilărească și foarte religioasă. Pot cei ce au aceste puncte de vedere să Îl cunoască pe Dumnezeu? Ar avea dificultăți în a-L cunoaște pe Dumnezeu. Astăzi am spus aceste două povestiri și am vorbit despre aceste două aspecte. Deoarece abia le-ați auzit și ați avut contact cu ele, ați putea simți că sunt profunde, ba chiar puțin abstracte și dificil de priceput și înțeles. Ar putea fi greu să le conectați cu acțiunile lui Dumnezeu și cu Dumnezeu Însuși. În orice caz, toate acțiunile lui Dumnezeu și tot ceea ce El a făcut în toate lucrurile și în toată omenirea ar trebui cunoscut clar și precis de fiecare persoană și de toți cei care caută să Îl cunoască pe Dumnezeu. Această cunoaștere îți va da confirmarea și credința în adevărata existență a lui Dumnezeu. Totodată îți va da o cunoaștere exactă a înțelepciunii lui Dumnezeu, a puterii Lui și a modului în care El Se îngrijește de toate lucrurile. Îți permite să concepi clar adevărata existență a lui Dumnezeu și să vezi că nu e ficțională și nu e un mit. Îți permite să vezi că nu e vag, nu este doar o teorie și că Dumnezeu cu siguranță nu este doar o hrană spirituală, ci există cu adevărat. Mai departe, îți permite să Îl cunoști ca Dumnezeu în modul în care S-a îngrijit de toate lucrurile și de omenire; El face asta în propriul Lui mod și în concordanță cu propriul Său ritm. Așadar, se poate spune că datorită faptului că Dumnezeu a creat toate lucrurile și le-a dat reguli, la porunca Sa, fiecare își efectuează sarcinile repartizate, își îndeplinește responsabilitățile și își joacă rolul atribuit. Toate lucrurile își îndeplinesc propriul rol pentru omenire și fac asta în spațiul, în mediul înconjurător în care trăiesc oamenii. Dacă Dumnezeu nu ar face lucrurile în modul acesta și mediul înconjurător al omenirii nu ar fi așa cum este, credința oamenilor în Dumnezeu sau urmarea Lui de către ei – niciuna nu ar fi posibilă; ar fi doar vorbărie goală, nu-i așa?
Să mai aruncăm o privire asupra povestirii pe care tocmai am auzit-o – marele munte și micul pârâu. Care este utilitatea muntelui? Lucrurile vii înfloresc pe munte, așa că existența lui are valoare prin ea însăși. În același timp, muntele blochează micul pârâu, asigurându-se că nu va curge pe oriunde vrea, aducând astfel dezastru oamenilor. Nu este așa? În virtutea existenței muntelui, li se permite lucrurilor vii precum copacii și ierburile și tuturor celelorlalte plante și animale de pe munte să prospere, în timp ce acesta, de asemenea, direcționează unde curge micul pârâu; muntele adună apele pârâului și le călăuzește natural în jurul poalelor lui, unde se pot vărsa în râu și, în cele din urmă, în mare. Regulile care se aplică aici nu au fost făcute de natură, ci au fost special aranjate de Dumnezeu la momentul creației. Cât despre marele munte și vântul aspru, muntele are, de asemenea, nevoie de vânt. Muntele are nevoie ca vântul să mângâie lucrurile vii ce trăiesc pe el și, în același timp, muntele restrânge tăria cu care vântul aspru suflă, astfel încât să nu copleșească și să devasteze. Această regulă are, într-un fel, însărcinarea marelui munte, așadar această regulă în ceea ce privește însărcinarea muntelui a apărut de una singură? (Nu.) A fost creată, în schimb, de Dumnezeu. Marele munte are propria datorie și vântul aspru are, de asemenea, propria datorie. Acum, despre marele munte și valul uriaș, fără ca muntele să fie acolo, apa ar găsi o direcție de curs de una singură? (Nu.) Apa ar copleși și ar devasta. Muntele are propria sa valoare ca munte, iar marea are propria sa valoare ca mare. În acest mod, sub aceste auspicii în care acestea pot să existe împreună în mod normal și nu interferează unul cu altul, acestea se și restricționează unul pe altul; marele munte restricționează marea, astfel încât să nu inunde, și astfel protejează casele oamenilor și asta îi permite mării să îngrijească viețuitoarele ce sălășluiesc în ea. Acest peisaj a apărut de la sine? (Nu.) A fost creat tot de către Dumnezeu. Vedem în aceste imagini că atunci când a creat universul, El a predeterminat unde avea să stea muntele, pe unde avea să curgă pârâul, din ce direcție avea să înceapă să bată vântul aspru și încotro avea să se ducă, precum și cât de înalte pot fi valurile imense. Intențiile și scopul lui Dumnezeu sunt în toate aceste lucruri și acestea sunt faptele Lui. Acum, poți vedea că faptele lui Dumnezeu sunt prezente în toate lucrurile? (Da.)
Doar după ce am auzit părtășia lor, soția mea și cu mine am înțeles că „a fi mântuit”, așa cum se spunea în Epistola către Romani, se referă la acceptarea mântuirii de către Domnul Isus și la a nu mai fi condamnați la moarte pentru încălcarea legii. Nu era acel „a fi mântuit” pe care ni-l imaginaserăm noi, de a fi complet purificat. Ce au spus ele avea sens. Acea explicație pentru „a fi mântuit” este în conformitate cu situația noastră, în care trăiam făcând păcate și apoi mărturisindu-le. Așadar, ceea ce a făcut Domnul Isus a fost doar o lucrare de răscumpărare, nu lucrarea de purificare și mântuire completă a omului. Chiar dacă, odată ce cred în Domnul, oamenii sunt mântuiți, aceasta nu înseamnă că au fost complet purificați. Ascultându-le părtășia, am simțit că era adevăr de cercetat în aceasta, astfel că mi-am exprimat dorința de a continua. Am spus: „Slavă Domnului! Ceea ce spuneți este minunat. Din această părtășie cu voi, înțelegem acum adevăratul înțeles al cuvintelor «a fi mântuit». Vă rog să continuați cu părtășia și fie ca Dumnezeu să ne îndrume.” Sora Su a continuat spunând: „Foarte bine, să citim câteva pasaje din cuvântul lui Dumnezeu Atotputernic și totul va deveni mai clar. Dumnezeu Atotputernic spune: «La acea vreme, lucrarea lui Isus era răscumpărarea întregii omeniri. Păcatele tuturor care credeau în El erau iertate; dacă credeai în El, El te răscumpăra; dacă credeai în El, nu mai erai un păcătos, erai iertat de păcatele tale. Aceasta este ceea ce însemna să fii mântuit și să fii îndreptat prin credință. Totuși, în cei ce credeau, rămânea acel ceva care era răzvrătit și se opunea lui Dumnezeu și acela încă trebuia să fie îndepărtat încet. Mântuirea nu însemna că omul fusese complet câștigat de Isus, ci că omul nu mai era al păcatului, că i se iertaseră păcatele: de credeai, nu aveai să mai aparții vreodată păcatului» („Viziunea lucrării lui Dumnezeu (2)” din Cuvântul Se arată în trup). «Lucrarea zilelor de pe urmă este de a spune cuvinte. Mari schimbări pot fi produse în om cu ajutorul cuvintelor. Schimbările produse acum în acești oameni, după acceptarea acestor cuvinte, sunt mult mai mari decât cele făcute în oameni, după acceptarea semnelor și minunilor Epocii Harului. Căci, în Epoca Harului, demonii au fost alungați din om prin punerea mâinilor și prin rugăciune, însă firea pervertită din om a rămas încă. Omul a fost vindecat de boala lui și i-au fost iertate păcatele, dar, în ceea ce privește modul în care omul urma să fie curățat de firea satanică pervertită din interiorul lui, această lucrare trebuia încă să fie făcută. Omul a fost doar mântuit și i-au fost iertate păcatele pentru credința sa, dar natura păcătoasă a omului nu a fost distrusă și încă a rămas în el. Păcatele omului au fost iertate prin intermediul Dumnezeului întrupat, dar acest lucru nu înseamnă că omul nu mai are păcat în el. Păcatele omului ar putea fi iertate prin jertfa de păcat, dar, doar în ceea ce privește modul în care omul poate fi făcut să nu mai păcătuiască și modul în care natura sa păcătoasă poate fi distrusă complet și transformată, el nu are nicio cale de a rezolva această problemă. Păcatele omului au fost iertate și acest lucru se datorează lucrării răstignirii lui Dumnezeu, dar omul a continuat să trăiască în interiorul firii satanice pervertite a trecutului. Acestea fiind spuse, omul trebuie să fie complet mântuit de firea sa satanică pervertită, astfel încât natura lui păcătoasă să poată fi complet distrusă, să nu se mai dezvolte niciodată, permițând astfel ca firea omului să fie transformată. Acest lucru ar cere omului să înțeleagă drumul creșterii în viață, să înțeleagă calea vieții și modul de a-și schimba firea. În plus, ar cere omului să acționeze potrivit cu această cale, astfel încât firea lui să poată fi schimbată treptat, iar el să poată trăi sub strălucirea luminii, ca tot ceea ce face el să poată fi în acord cu voia lui Dumnezeu, ca el să-și poată arunca firea satanică pervertită și astfel încât să se poată elibera de influența întunericului Satanei, prin aceasta ieșind pe deplin din păcat. Doar atunci va primi omul mântuirea completă» („Taina întrupării (4)” din Cuvântul Se arată în trup). «Deşi Isus a lucrat mult printre oameni, El a desăvârşit doar răscumpărarea întregii omeniri şi a devenit jertfa pentru păcat a oamenilor şi nu l-a scăpat pe om de toată firea lui stricată. Deplina mântuire a omului de influenţa Satanei nu a necesitat doar ca Isus să preia păcatele omului ca jertfă pentru păcat, ci şi ca Dumnezeu să facă o lucrare mai mare pentru a-l scăpa pe om cu totul de firea lui, care a fost stricată de Satana. Şi astfel, după ce omului i-au fost iertate păcatele, Dumnezeu S-a întrupat pentru a-l conduce pe om în noua epocă şi a început lucrarea de mustrare şi judecată, şi munca aceasta l-a adus pe om într-un tărâm mai înalt. Toţi cei care se supun stăpânirii Lui se vor bucura de un adevăr mai mare şi vor primi binecuvântări mai mari. Ei vor trăi cu adevărat în lumină şi vor dobândi adevărul, calea şi viaţa» (Prefață la „Cuvântul Se arată în trup”). Putem vedea din cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic că, dacă rămânem credincioși lucrării de răscumpărare din Epoca Harului, dar nu acceptăm lucrarea Sa de judecată din zilele de pe urmă, atunci rădăcina păcătoșeniei nu poate fi înlăturată. Dumnezeu cel Atotputernic al zilelor de pe urmă a sosit și face o etapă a lucrării pe temelia lucrării de răscumpărare, judecând și purificând omul. El rostește adevăruri pentru a revela adevărul despre stricăciunea omului, judecând natura satanică a omului. El a venit pentru a transforma firea satanică a oamenilor, pentru a-i elibera complet de influența Satanei, ca ei să poată atinge mântuirea completă. Este evident că lucrarea de judecată a lui Dumnezeu a zilelor de pe urmă este cea mai hotărâtoare și fundamentală lucrare pentru purificarea, mântuirea și desăvârșirea oamenilor. Astfel, doar acceptând lucrarea de judecată a lui Dumnezeu Atotputernic a zilelor de pe urmă putem dobândi o adevărată înțelegere a propriei noastre esențe stricate și a firii drepte a lui Dumnezeu, putem fi eliberați complet de influența Satanei, putem fi pe deplin mântuiți de Dumnezeu și putem deveni oameni care I se supun, Îl venerează și sunt compatibili cu El.”
Inima mea chiar s-a luminat ascultând această părtășie și am simțit că îndelunga mea confuzie fusese, în sfârșit, înlăturată. S-a dovedit că Dumnezeu a făcut doar lucrarea de răscumpărare în Epoca Harului, nu lucrarea de a îi scăpa pe oameni de firea lor satanică stricată. Lucrarea de judecată a lui Dumnezeu de dezvăluire a adevărului prin întruparea Sa în zilele de pe urmă este lucrarea purificării și mântuirii complete a omenirii. Așadar, cum îi purifică, transformă și mântuiește pe oameni, de fapt, Dumnezeu? Eram nerăbdător să aflu răspunsul la această întrebare, așa ca nu am mai putut aștepta să întreb: „Am înțeles ce ați spus adineauri, iar acum știu că noi putem dobândi purificarea doar prin Domnul cel reîntors, care face etapa lucrării de judecată. După asta tânjeam de ceva timp. Ce vreau cu adevărat să știu este cum Își face Dumnezeu Atotputernic lucrarea de purificare și mântuire a oamenilor? Vă rog să aveți părtășie cu noi.”
Sora Su a continuat: „Întrebarea privind modul în care Își face Dumnezeu Atotputernic lucrarea de judecată pentru a-i curăța și mântui pe oameni este deosebit de importantă pentru oricine dorește să obțină schimbarea și purificarea. Cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic ne furnizează o claritate aparte cu privire la această fațetă a adevărului. Ți le voi trimite. Frate, te rog, citește-le!”
Încântat, am citit cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic: „În zilele de pe urmă, Hristos folosește o multitudine de adevăruri pentru a-i învăța pe oameni, pentru a demasca esența omului și pentru a-i analiza cuvintele și faptele. Aceste cuvinte cuprind diferite adevăruri, precum datoria omului, cum ar trebui el să asculte de Dumnezeu, cum ar trebui să Îi fie credincios lui Dumnezeu, cum ar trebui să trăiască umanitatea normală, precum și înțelepciunea și firea lui Dumnezeu și așa mai departe. Aceste cuvinte sunt toate îndreptate către esența omului și firea sa coruptă. În special, cele care dezvăluie cum Îl nesocotesc oamenii pe Dumnezeu vizează modul în care oamenii sunt o întruchipare a Satanei și o forță inamică față de Dumnezeu. În realizarea lucrării Sale de judecată, Dumnezeu nu clarifică pur și simplu natura oamenilor în doar câteva cuvinte; El o demască, o tratează și o emondează pe termen lung. Aceste metode de demascare, tratare și emondare nu pot fi înlocuite prin cuvinte obișnuite, ci prin adevărul de care oamenii sunt complet lipsiți. Doar metodele de acest fel pot fi considerate judecată; doar prin acest tip de judecată oamenii pot fi cuceriți și convinși pe deplin să I se supună lui Dumnezeu și, mai mult decât atât, să câștige adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu. Ceea ce aduce cu sine lucrarea judecății este faptul că omul înțelege adevăratul chip al lui Dumnezeu și adevărul despre răzvrătirea proprie. Lucrarea judecății îi permite omului să înțeleagă mai bine voia lui Dumnezeu, scopul lucrării lui Dumnezeu și tainele de neînțeles pentru el. De asemenea, îi permite omului să își recunoască și să își cunoască esența coruptă și rădăcinile stricăciunii sale, precum și să descopere urâțenia omului. Aceste efecte sunt toate aduse de lucrarea judecății, deoarece esența acestei lucrări este de fapt lucrarea de dezvăluire a adevărului, căii și vieții lui Dumnezeu în fața tuturor celor care au credință în El. Această lucrare este lucrarea de judecată realizată de Dumnezeu” („Hristos înfăptuiește lucrarea judecății prin adevăr” din Cuvântul Se arată în trup).
După ce am terminat de citit cuvintele lui Dumnezeu, Sora Su și-a continuat părtășia: „Cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic explică atât de clar cum Dumnezeu îi judecă și purifică pe oameni. În zilele de pe urmă, Dumnezeu rostește în principal adevăruri care au ca țintă firea stricată a omului și natura satanică a împotrivirii față de Dumnezeu pentru a judeca, purifica și mântui omenirea. Dumnezeu Atotputernic a rostit atât de multe fațete ale adevărurilor – cum Satana îi strică pe oameni, cum Dumnezeu îi mântuiește pe oameni, ce înseamnă doar să-l urmezi pe om și ce înseamnă să I te supui lui Dumnezeu, ce perspective ar trebui să avem în credința noastră, ce este o schimbare a firii, ce înseamnă a te teme de Dumnezeu și a te feri de rău, ce este ofensarea firii lui Dumnezeu, cum să fii o persoană onestă etc. Toate aceste adevăruri au autoritate și putere și pot furniza oamenilor subzistența pentru viețile lor. Ele sunt calea spre viața eternă pe care Dumnezeu a oferit-o omenirii. Atât timp cât oamenii acceptă și practică cuvântul lui Dumnezeu, ei pot dobândi purificarea și mântuirea. După ce am trecut câțiva ani prin lucrarea de judecată a lui Dumnezeu Atotputernic, noi am trăit personal toate acestea. Când citim cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic de judecată, mustrare și expunere a omului, simțim că ele sunt ca o sabie cu două tăișuri, dezvăluindu-ne răzvrătirea, stricăciunea, împotrivirea, relele intenții, noțiunile și imaginațiile și chiar toxinele Satanei ascunse în adâncurile inimilor noastre. Ne fac să vedem că suntem aroganți și neprihăniți de sine, necinstiți și vicleni, egoiști, răi și orbi la tot cu excepția propriului nostru interes, fără nicio teamă de Dumnezeu. Vedem că suntem plini de murdărie și stricăciune în acțiunile, mințile și inimile noastre, că suntem fără asemănare omenească. Ne simțim prea rușinați să ne arătăm fețele și ne dăm seama că, dacă trăim mai departe după firile noastre stricate satanice, vom fi mereu oameni care Îl dezgustă pe Dumnezeu, nu vom dobândi niciodată lauda lui Dumnezeu și vom fi destinați eliminării și pedepsei. Judecata și revelațiile cuvintelor lui Dumnezeu Atotputernic înseamnă că Dumnezeu ne judecă față în față, făcându-ne să recunoaștem firea maiestuoasă, mânioasă și dreaptă a lui Dumnezeu și să dezvoltăm treptat o inimă cu frică de Dumnezeu, precum și adevărata căință și schimbare. Acum simțim că trăim un pic asemănarea omului și vedem că am dobândit într-adevăr măreața mântuire a lui Dumnezeu. Dacă judecata lui Dumnezeu nu ar fi venit asupra noastră, nu am fi avut șansa să cunoaștem firea dreaptă a lui Dumnezeu ce nu tolerează ofensa omului și sfânta și binevoitoarea Sa esență. Nu am fi putut ajunge să ne urâm răzvrătirea, nici nu am fi putut să dăm la o parte stricăciunea noastră și să fim purificați. Așadar, cu cât experimentăm mai mult judecata și mustrarea lui Dumnezeu, cu atât mai mult vedem că judecata și mustrarea lui Dumnezeu este cea mai bună îngrijire pentru noi, cea mai mare binecuvântare a noastră și cea mai adevărată mântuire!”
În părtășia sa, Sora Liu a spus și următoarele: „Lucrarea de judecată și mustrare a lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă este una de completă purificare, mântuire și desăvârșire a oamenilor. Dacă nu acceptăm judecata în fața scaunului lui Hristos al zilelor de pe urmă, atunci nu vom putea dobândi purificarea și schimbările în firea vieții noastre. Rezultatul nostru va fi cu siguranță respingerea și eliminarea de către Dumnezeu; vom suferi pieirea și vom dispărea. Nu vom avea niciodată o șansă la mântuire și la a intra în Împărăția cerurilor. Acesta este un fapt incontestabil.”
Am spus fericit: „Slavă lui Dumnezeu! Inima mea este atât de luminată de părtășia voastră. Am crezut în Domnul atâția ani, dar, de fapt, am trăit în păcat și am fost lipsit de puterea de a mă elibera. Acum înțeleg că, dacă nu experimentez judecata și mustrarea lui Dumnezeu în zilele de pe urmă, nu voi putea să mă eliberez de robia și constrângerile păcatului. Am găsit acum calea către purificarea și mântuirea completă.” La câteva zile de la părtășie, eu și soția mea am ajuns să înțelegem unele adevăruri și am acceptat lucrarea zilelor de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu Atotputernic pentru iubirea și mântuirea Sa pentru mine! Ca pastor, am responsabilitatea și obligația de a-i aduce pe toți ceilalți pastori și frați și surori pe care îi cunosc înaintea lui Dumnezeu. După ce am lucrat cu acești frați și aceste surori pentru o bucată de vreme, nu doar că o mulțime de frați și surori din biserică ce participă deseori la întâlniri Îl acceptă cu toții pe Dumnezeu Atotputernic, dar am adus și un pastor de la altă biserică la domiciliu în familia lui Dumnezeu și majoritatea fraților și surorilor din biserica lui s-au întors, de asemenea, la Dumnezeu. Am fost încântat să văd pe acești frați și pe aceste surori acceptând mântuirea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă și fiind ridicați înaintea tronului lui Dumnezeu. Acestea sunt toate rodul lucrării lui Dumnezeu Atotputernic: fie ca toată gloria să fie a lui Dumnezeu Atotputernic!
Numele meu este Christopher și sunt pastor al unei biserici-de-casă în Filipine. În 1987, am fost botezat și m-am întors la Domnul Isus și apoi, prin harul Domnului, în 1996 am devenit pastor la o biserică locală. În acel moment, nu doar lucram și predicam în multe locuri în Filipine, dar predicam, de asemenea, și în locuri precum Hong Kong sau Malaiezia. Prin lucrarea și îndrumarea Duhului Sfânt, am simțit că am o energie inepuizabilă în lucrarea mea pentru Domnul și inspirație nesfârșită pentru predicile mele. Ofeream adesea sprijin fraților și surorilor ce se simțeau slabi și negativi. Uneori, când membrii necredincioși ai familiei lor erau neprietenoși la adresa mea, tot puteam fi tolerant și răbdător; nu mi-am pierdut credința în Domnul și credeam că Domnul îi putea schimba. Astfel, simțeam că mă schimbasem semnificativ de când devenisem credincios. Totuși, începând cu 2011, nu am mai putut simți lucrarea Duhului Sfânt la fel de puternic ca înainte. Treptat, am pierdut noua iluminare pentru predicile mele și mi-a lipsit puterea de a mă elibera de traiul în păcat. Nu mă puteam abține din a-mi pierde cumpătul cu soția și fiica mea când le vedeam făcând lucruri care nu îmi plăceau și le certam cu mânie. Știam că asta nu însemna să respect voia Domnului, dar, deseori, nu mă puteam abține. Lucrul acesta mă tulbura în mod deosebit. Pentru a mă elibera de o viață de păcătuit și apoi spovedit, am depus mai mult efort în a citi Biblia, a posti și a mă ruga și am căutat peste tot pastori spirituali, pentru a putea cerceta și explora aceasta împreună. Dar toate eforturile mele au fost zadarnice; în viața mea de păcat și în întunericul din sufletul meu nu a avut loc nicio schimbare.
Apoi, într-o după-amiază din primăvara anului 2016, soția m-a întrebat: „Christopher, am văzut că ești foarte tulburat în ultimul timp. Ce ai?” I-am spus ce mă tulbura: „În ultimii ani, m-am întrebat de ce nu mă pot elibera de traiul în păcat deși sunt pastor și cred în Domnul de atâția ani. Nu mai pot să Îl simt pe Domnul – e ca și cum El m-ar fi părăsit. Chiar dacă mă duc peste tot pentru a predica, imediat ce am un moment de singurătate, în special în toiul nopții, mereu simt un soi de gol și neliniște, iar acest sentiment continuă, pur și simplu, să se intensifice. Mă gândesc la cum am crezut în Domnul în toți acești ani, am citit atât de mult Biblia, am ascultat atâtea predici ale Domnului și, deseori, am decis să port crucea și să mă cuceresc pe mine însumi, dar sunt mereu legat de păcat. Sunt capabil să spun minciuni pentru a salva aparențele și pentru propriul meu interes și nu reușesc să mă ridic la înălțimea cuvintelor «Şi în gura lor nu s-a găsit minciună» (Apocalipsa 14:5). Când înfrunt greutăți și rafinări, chiar dacă știu că acestea se întâmplă cu consimțământul Domnului, tot nu mă pot opri din a mă plânge de Domnul și din a-L înțelege greșit. Eșuez complet în renunțarea la sine de bunăvoie. Îmi e teamă că, trăind astfel în păcat, când Domnul va veni, nu voi putea intra în Împărăția cerurilor!”
Auzind acestea, soția mea a zis: „Christopher, cum poți gândi așa? Trebuie să ai credință; ești pastor! Chiar dacă trăim în păcat și nu ne-am eliberat de legăturile păcatului, Biblia spune, «Dacă deci Îl mărturiseşti cu gura ta pe Isus ca Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit» (Romani 10:9). «Fiindcă „oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit!”» (Romani 10:13). Atât timp cât citim Biblia, participăm la adunări, ne rugăm Domnului și purtăm crucea, Îl urmăm fără greșeală până la a doua venire a Domnului, vom putea intra în Împărăția cerurilor și vom primi binecuvântarea Domnului.”
I-am spus atunci soției mele: „Așa gândeam și eu înainte, dar, în 1 Petru 1:16 se spune: «deoarece este scris: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt!”» Cred în Domnul de treizeci de ani, dar, totuși, nu pot ține calea Domnului și, trăind în păcat, sunt în continuare capabil deseori să mă împotrivesc Domnului. Nu îndeplinesc nici pe departe cerințele Domnului. Of! De câte ori m-am hotărât să mă supun învățăturilor Domnului, totuși, nu am putut să-I pun cuvintele în practică. Cum aș putea să fiu demn de a intra în Împărăția cerurilor în modul acesta? Domnul Isus a spus: «Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia Cerurilor, ci doar acela care face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri» (Matei 7:21). Potrivit cuvintelor Domnului, intrarea în Împărăția cerurilor nu este atât de simplă precum credem. Domnul este sfânt, deci cum pot oamenii care nu-I pun cuvintele în practică și care I se opun deseori să fie răpiți în Împărăția cerurilor? Doar cei ce s-au transformat și care fac voia lui Dumnezeu pot intra în Împărăția cerurilor!”
Soția mea s-a gândit pentru o clipă și a zis: „Ce spui tu are sens. Domnul este sfânt, iar noi suntem încă păcătoși. Nu suntem demni de a intra în Împărăția cerurilor. Doar că… mi-am amintit deodată… nu l-a invitat pastorul Liu pe un pastor coreean, Kim, la biserică? Ce ar fi să cercetăm această chestiune?” Am zis: „Da, e o idee bună. Domnul Isus a zis: «Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide!» (Matei 7:7). Atât timp cât cercetăm, cred că Domnul ne va călăuzi. Ca pastor, trebuie să mă gândesc la viețile fraților și surorilor noastre. Dacă sunt nesăbuit în credința mea, le voi face lor și mie un deserviciu. Să așteptăm să vină pastorul Kim și să cercetăm cu el răspunsul la această chestiune.”
Deoarece plănuiam să îl caut pe pastorul Kim, am vrut să știu câte ceva despre trecutul său. Am căutat online biserica coreeană de care aparținea. Pe paginile care au apărut, am văzut site-ul https://ro.kingdomsalvation.org/. Deschizându-l, aceste cuvinte m-au atras: „Omul a primit mult har, cum ar fi pacea și fericirea trupului, credința unui membru care aduce binecuvântare asupra unei întregi familii, vindecarea bolii și așa mai departe. Restul au fost faptele bune ale omului și arătarea lui evlavioasă; dacă omul ar putea trăi pe baza acestor lucruri, ar fi considerat un credincios acceptabil. Doar astfel de credincioși ar putea intra în Rai după moarte, ceea ce înseamnă că ei au fost mântuiți. Dar, în timpul vieții lor, acești oameni nu au înţeles deloc calea vieții. Tot ceea ce au făcut a fost să comită păcate și apoi să și le mărturisească, într-un ciclu constant, fără a se îndrepta deloc spre schimbarea firii lor: astfel a fost natura omului în Epoca Harului. A primit omul mântuirea completă? Nu!” („Taina întrupării (4)” din Cuvântul Se arată în trup). Erau atât de bine scrise, încât a trebuit categoric să continui să citesc: „Prin urmare, după terminarea acelei etape de lucru, a rămas încă lucrarea judecății și a mustrării. Această etapă este pentru a-l purifica pe om cu ajutorul cuvântului și, prin aceasta, de a-i da o cale de urmat. Această etapă nu ar fi rodnică sau semnificativă dacă ar continua cu alungarea demonilor, pentru că nu ar reuși să distrugă natura păcătoasă a omului, iar omul ar ajunge la o stagnare în iertarea păcatelor sale. Prin jertfa de păcat, omului i s-au iertat păcatele, căci lucrarea răstignirii a ajuns deja la sfârșit, iar Dumnezeu l-a biruit pe Satana. Dar, de vreme ce firea pervertită a omului încă rămâne în el, omul poate încă să păcătuiască și să se împotrivească lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu câștigă omenirea. De aceea, în această etapă a lucrării, Dumnezeu folosește cuvântul pentru a expune firea pervertită a omului, determinându-l să practice potrivit căii celei drepte. Această etapă este mai semnificativă decât cea anterioară, dar și mai rodnică, pentru că acum cuvântul este cel care furnizează, în mod direct, viață omului și permite ca firea omului să fie pe deplin reînnoită; este o etapă a lucrării mult mai profundă” („Taina întrupării (4)” din Cuvântul Se arată în trup). Lectura aceasta era incredibil de captivantă pentru mine. Chiar dacă nu o puteam înțelege în întregime, iar o parte era chiar încâlcită pentru mine, aceste cuvinte mi-au permis să văd o oarecare speranță. Am simțit că pot găsi o cale de a mă purifica și de a mă schimba. I-am mulțumit lui Dumnezeu din inimă pentru că mi-a ascultat rugăciunea. Continuând să citesc, am simțit că acestea erau cu adevărat cuvinte minunate ce îmi udau și păstoreau sufletul însetat. Am văzut asta pe site: „Dacă nu găsiți Linia telefonică specială a Evangheliei în țara sau regiunea dumneavoastră, lăsați, vă rugăm, un mesaj și vă vom contacta cât mai repede posibil”. Am aruncat o privire rapidă și am văzut ca nu era nicio linie pentru Filipine, așa că am lăsat imediat un mesaj și mi-am scris numărul de contact și adresa fără ezitare.
După ce am ajuns acasă în acea după-amiază, i-am spus soției despre asta și, după ce a auzit ce am avut de spus, a vrut și ea să cerceteze. Chiar Îi mulțumesc Domnului că mi-au răspuns la mesaj a doua zi și au aranjat să se conecteze cu noi online în aceeași după-amiază. În acea după-amiază, am vorbit cu sora Liu și sora Su. Din acea conversație, am simțit că ele au vorbit simplu, iscusit și cu discernământ. Soția mea era chiar mai nerăbdătoare decât mine și a zis: „Vă deranjează dacă pun și eu o întrebare?” Ele au răspuns cu entuziasm: „Sigur că nu.” Soția mea a replicat: „Pe website-ul bisericii voastre se spune: «Dumnezeu al zilelor de pe urmă a făcut un stadiu al lucrării de judecată și mustrare.» Soțul meu și cu mine știm că nicio persoană nesfântă nu Îl va vedea pe Domnul deoarece El este sfânt, dar în Romani se zice: «Dacă deci Îl mărturiseşti cu gura ta pe Isus ca Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit» (Romani 10:9). «Fiindcă „oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit!”» (Romani 10:13). Dacă noi credem în Domnul Isus, atunci suntem deja mântuiți și putem intra în Împărăția cerurilor, atunci de ce Dumnezeu al zilelor de pe urmă face o lucrare de judecată și mustrare? Nu prea înțeleg lucrul acesta și sper să aud părerile voastre.”
Sora Liu a răspuns: „Slavă lui Dumnezeu! Să avem părtășie împreună și să Îl lăsam pe Dumnezeu să ne îndrume. În primul rând, să cercetăm ce înseamnă aici «a fi mântuit». În perioada de final a Epocii Legii, toți oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu și nu mai aveau teamă de Dumnezeu în inimile lor. Au devenit din ce în ce mai păcătoși și au mers atât de departe încât au oferit ca sacrificiu animale și păsări oarbe, schiloade și bolnave. Oamenii din acea perioadă nu mai respectau legea și erau toți în pericol de a fi condamnați la moarte pentru încălcarea legii. Având în vedere această situație, pentru a îi mântui de o moarte sigură pe cei ce trăiau sub lege, Dumnezeu Însuși S-a întrupat și a inițiat lucrarea de răscumpărare și a fost în cele din urmă crucificat pentru a răscumpăra întreaga omenire din păcat. Oamenii puteau fi iertați de păcatele lor crezând în Domnul Isus, devenind astfel vrednici de a veni în fața lui Dumnezeu în rugăciune și de a se bucura de binecuvântările harului lui Dumnezeu. Acesta este adevăratul înțeles al expresiei «a fi mântuit» în Epoca Harului. Cu alte cuvinte, «a fi mântuit» nu reprezintă nimic altceva decât iertarea păcatelor unei persoane. Adică, Dumnezeu nu îi mai consideră pe oameni ca fiind întinați de păcat, dar asta nu înseamnă că aceștia nu sunt inerent păcătoși. Astfel, a fi mântuiți nu înseamnă că suntem pe deplin purificați și că am dobândit mântuirea completă. Dacă dorim să fim purificați, trebuie să acceptăm lucrarea judecății lui Dumnezeu din zilele de pe urmă.”
Devotional zilnice | Fragment 398 | „Cunoaște cea mai recentă lucrare a lui Dumnezeu și urmează-I pașii”
Toți cei care sunt capabili să asculte de cuvântările prezente ale Duhului Sfânt sunt binecuvântați. Nu contează cum obișnuiau să fie, sau cum obișnuia să lucreze Duhul Sfânt în ei – cei care au câștigat cea mai recentă lucrare a lui Dumnezeu sunt cei mai binecuvântați, iar cei care nu reușesc să urmeze cea mai recentă lucrare de astăzi sunt eliminați. Dumnezeu îi vrea pe cei care sunt capabili să accepte noua lumină și îi vrea pe cei care acceptă și cunosc ultima Sa lucrare. De ce se spune că trebuie să fii o fecioară castă? O fecioară castă este capabilă să caute lucrarea Duhului Sfânt și să înțeleagă lucrurile noi și, în plus, este capabilă să se lepede de noțiuni vechi și să se supună astăzi lucrării lui Dumnezeu. Acest grup de oameni, care acceptă cea mai nouă lucrare de astăzi, au fost predestinați de Dumnezeu înaintea veacurilor și sunt cei mai binecuvântați oameni. Voi auziți direct glasul lui Dumnezeu și zăriți arătarea lui Dumnezeu și astfel, pretutindeni în ceruri și pe pământ și de-a lungul veacurilor, nimeni nu a fost mai binecuvântat decât voi, acest grup de oameni. Toate acestea sunt datorită lucrării lui Dumnezeu, datorită predestinării și selecției de către Dumnezeu și datorită harului lui Dumnezeu; dacă Dumnezeu nu ar fi vorbit și nu Și-ar fi rostit cuvintele, ar putea condițiile voastre să fie așa cum sunt astăzi? Astfel, fie ca toată gloria și lauda să-I fie închinate lui Dumnezeu, pentru că toate acestea se datorează faptului că Dumnezeu te ridică. Având în minte aceste lucruri, ai putea fi în continuare pasiv? Oare puterea ta ar fi tot incapabilă să iasă la suprafață?
Faptul că poți să accepți judecata, mustrarea, lovirea și rafinarea cuvintelor lui Dumnezeu și, în plus, că poți să accepți însărcinările date de El, a fost predestinat de Dumnezeu dinainte de veacuri și astfel, nu trebuie să fii prea necăjit când ești mustrat. Nimeni nu poate lua lucrarea care a fost făcută în voi și binecuvântările care au fost pogorâte asupra voastră și nimeni nu poate lua tot ceea ce v-a fost dat. Oamenii religioși nu suportă nicio comparație cu voi. Nu aveți o expertiză biblică bogată și nu sunteți dotați cu teorie religioasă, dar, pentru că Dumnezeu a lucrat în voi, ați dobândit mai mult decât oricine altcineva pe parcursul veacurilor – și astfel, aceasta este cea mai mare binecuvântare a voastră. Datorită acesteia, trebuie să fiți și mai dăruiți lui Dumnezeu și chiar și mai loiali lui Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu te ridică, trebuie să-ți consolidezi eforturile și trebuie să-ți pregătești statura pentru a accepta însărcinările date de Dumnezeu. Trebuie să rămâi ferm în locul pe care ți l-a dat Dumnezeu, să urmărești să devii unul dintre oamenii lui Dumnezeu, să accepți ucenicia Împărăției, să fii câștigat de Dumnezeu și, în cele din urmă, să devii o mărturie glorioasă pentru Dumnezeu. Ai tu aceste hotărâri? Dacă ai astfel de hotărâri, atunci, în cele din urmă, ești sigur că vei fi câștigat de Dumnezeu și vei deveni o mărturie glorioasă pentru Dumnezeu. Ar trebui să înțelegi că principala însărcinare este să fii câștigat de Dumnezeu și să devii o mărturie glorioasă pentru El. Aceasta este voia lui Dumnezeu.
din „Cuvântul Se arată în trup”
Binecuvântați sunt aceia care acceptă noua lucrare a lui Dumnezeu
Binecuvântați sunt toți cei capabili să asculte rostirile actuale ale Duhului Sfânt. Indiferent cum obișnuiau să fie, sau cum Duhul Sfânt, cum Duhul Sfânt obișnuia să lucreze înăuntrul lor, acei ce-au câștigat ultima lucrare sunt cei mai binecuvântați. Ooo… Ooo… Acei ce-au câștigat ultima lucrare sunt cei mai binecuvântați. Azi, cei ce nu pot urma cea mai nouă lucrare vor fi eliminați.
Dumnezeu îi vrea pe aceia ce pot accepta noua lumină și acei care acceptă și știu ultima Lui lucrare. Ei pot să caute lucrarea Duhului Sfânt; ei pot să priceapă lucrurile noi și să renunțe la vechile concepții, să se supună lucrării de azi a lui Dumnezeu. Ooo… Ooo… Acești oameni, care acceptă cea mai nouă lucrare de azi, au fost rânduiți de Dumnezeu înainte de vremuri și sunt cei mai binecuvântați.
Voi auziți vocea lui Dumnezeu și priviți apariția Lui. Deci în toate timpurile și generațiile și peste tot cerul și pământul, nimeni nu a fost mai binecuvântat decât voi, acest grup de oameni. Ooo… Ooo… Deci în toate timpurile și generațiile și peste tot cerul și pământul, nimeni nu a fost mai binecuvântat decât voi, acest grup de oameni. Nimeni nu a fost mai binecuvântat decât voi, acest grup de oameni. Nimeni nu a fost mai binecuvântat decât voi, acest grup de oameni.
